09 juillet 2017

Moise Maimonide, Universul şi omul (fragment)

Să ştii că acest univers în ansamblul său nu formează decât un singur individ; vreau să spun: globul celui mai îndepărtat cer cu tot ceea ce cuprinde este în mod neîndoielnic un singur individ, la fel ca şi Zeid şi ‘Amr. La fel este cazul şi cu diferitele sale substanţe, vreau să spun, substanţele acestui glob cu tot ceea ce cuprinde el, după cum sunt, de exemplu, diferitele substanţe ale individului omenesc. Deci la fel cum Zeid, de exemplu, este un singur individ, deşi compus din părţi diferite, precum carnea şi oasele, din diferite umori şi spirite, la fel şi acest glob în ansamblul său îmbrăţişează sferele şi cele patru elemente cu tot ceea este compus din ele. Nu are absolut niciun vid, ci este un solid plin care are ca centru globul terestru; pământul este înconjurat de ape, acestea de aer, acesta de foc, şi cel din urmă se află cel de-al cincilea corp [1]. Acesta se compune din sfere numeroase, conţinute unele în altele, între care nu există nici gol nici vid, dar care încercuiesc în mod exact, fiecare în legătură cu celelalte. Ele au toate o mişcare circulară egală, şi în niciuna dintre ele nu este nici grabă nici încetinire, vreau să spun că niciuna dintre aceste sfere nu se mişcă ba rapid, ba încet, dar că fiecare, după viteza şi modul său de mişcare rămâne supusă legii sale naturale. Totuşi aceste sfere se mişcă mai rapid unele decât altele, şi cea care dintre toate are mişcarea cea mai rapidă, este sfera ce cuprinde totul, adică cea care are mişcarea diurnă şi care le face pe toate să se mişte cu ea după cum partea se mişcă în întreg, căci toate formează părţi în ele. Aceste sfere au centre diferite; unele au ca centru centrul lumii, altele îşi au centrul în afara celui al lumii. Unele îşi urmează perpetuu mişcarea proprie de la orient la occident, în vreme ce altele se mişcă neîncetat de la occident la orient. Orice astru în aceste sfere face parte din sferă, în care rămâne fixat la locul lui; nu are mişcare proprie, şi nu se arată mişcat decât de mişcarea corpului din care face parte. Materia acestui al cincilea corp în întregime, care are mişcarea circulară, nu seamănă deloc celei corpurilor celor patru elemente care se găsesc în interior. Numărul acestor sfere care se învecinează cu lumea nu poate fi sub nicio formă mai mic de optsprezece; este posibil totuşi să fie mai multe, şi acest lucru trebuie cercetat. În ceea ce priveşte dacă există sfere de circumvoluţie, care să nu se învecineze cu lumea, şi acest lucru trebuie cercetat.

În interiorul sferei inferioare care este cea mai apropiată de noi, există o materie diferită de cea a celui de-al cincilea corp, şi care a primit patru forme primitve prin care s-au format patru corpuri, [care sunt] pământul, apa, aerul şi forul. Fiecare dintre aceste patru [corpuri] are un loc natural, care îi este specific, şi nu se găseşte deloc într-un alt [loc] atât timp cât se găseşte abandonat în natură. Sunt corpuri inanimate, care nu au nici viaţă nici percepţie şi care nu se mişcă de la sine, ci care rămân în repaos în locurile lor naturale. Dacă totuşi unul dintre ele, a fost forţat să iasă din locul său natural, atunci, imediat ce încetează cauza care l-a forţat să facă acest lucru, se mişcă pentru a se întoarce în acest loc natural; căci are în el principiul în virtutea căruia se mişcă în linie dreaptă pentru a se întoarce la locul său, dar nu are în el niciun principiu în virtutea căruia să trebuiască [întotdeauna] să rămână în repaos sau să se mişte altfel decât în linie dreaptă. Mişcările în linie dreaptă pe care le fac aceste patru elemente, atunci când se întorc la locurile lor, sunt de două feluri: o mişcare spre circumferinţă, care aparţine focului şi aerului, şi o mişcare spre centru, care aparţine apei şi pământului; şi fiecare, după ce ajunge la locul său natural, rămâne în repaus. În ce priveşte aceste corpuri [celeste] care au mişcarea circulară, sunt vii şi au un suflet prin care se mişcă; nu există în ele  absolut niciun principiu de repaus, şi nu suferă nicio schimbare alta decât a poziţiei, având mişcarea circulară. În ceea ce priveşte dacă au şi o inteligenţă prin care concep, acest lucru nu se poate lămuri decât prin intermediul unei speculaţii subtile. Al cincilea corp în întregime îndeplinindu-şi mişcarea circulară, dă naştere întotdeauna prin asta în elemente unei mişcări forţate prin care acestea ies din regiunile lor, vreau să spun [că dă naştere unei mişcări] în foc şi aer, care sunt împinse spre apă, şi toate penetrează în corpul pământului până în profunzimile lui, astfel încât rezultă un amesteca al elementelor. Apoi încep să se mişte pentru a se întoarce în regiunile lor [respective], şi, ca urmare, fragmente de pământ îşi părăsesc şi ele locurile alăturându-se apei, aerului şi focului. În toate acestea, elementele acţionează unele împotriva altora şi primesc impresiunile unora de la celelalte, şi amestecul suferă o transformare, astfel încât iau naştere de aici diferitele feluri de vapori, apoi diferitele feluri de minerale, toate soiurile de plante şi a numeroaselor specii de animale, după cum cere complexitatea amestecului. Tot ceea ce se naşte şi piere nu se naşte decât din elemente şi revine la iele pierind. La fel, elementele se nasc unele din altele şi se pierd unele în altele; căci totul nu are decât o singură materie, şi materia nu poate exista fără formă, la fel cum nicio formă fizică a acestor lucruri care se nasc şi pier nu poate exista fără materie. Deci, naşterea şi distrugerea elementelor, precum şi a tot ceea ce se naşte din acestea din urmă şi se dizolvă pierind, urmează [oarecum] o mişcare circulară, asemănătoare celei a cerului; astfel încât mişcarea pe care o face această materie formată, prin intermediul formelor care îi revin succesiv, poate fi comparatămişcării pe care o face cerul, aceleaşi poziţii repetându-se pentru fiecare dintre părţile sale.


Read more!

26 juin 2017

Martin Lings, Croyances anciennes et superstitions modernes (note de lectura)

Pardès, 1987

Titre original: Ancient Beliefs and Modern Superstitions

Préface

Le culte de notre siècle est le culte de nous-mêmes, une inflation psychique tout à fait incompatible avec l’intelligence véritable.

Il est possible d’apprécier les avantages du présent, à la seule condition que nous voyions notre époque telle qu’elle est.


Chapitre I. Le passé à la lumière du présent

Question: y a-t-il vraiment incompatibilité entre la religion et la science?

Nos ancêtres avaient une perception plus qualitative du temps que nous, c’est-à-dire un sens plus aigu de ses rythmes.

La perspective du monde ancien: c’est seulement après avoir accordé à l’humanité plusieurs milliers d’années de bien-être spirituel que Dieu lui permit de passer par une période relativement courte de déclin, ou lui permit de « vieillir ». <= c’est la tradition des quatre âges du cycle temporel;
L’Hindouisme possède la tradition la plus explicite des cycles temporels.

La tradition antique et universelle des quatre âges suggère une interprétation allégorique plutôt que littérale de la Genèse. Le nom d’Adam peut désigner non seulement le premier homme mais aussi l’ensemble de l’humanité primordiale.


Read more!

25 juin 2017

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 8)

“[...] o religie este o triplă revelaţie divină. Ea posedă, mai întâi de toate, o doctrină care învaţă ce trebuie şi ce nu trebuie să credem despre Adevărul Absolut, Infinit şi Etern atât în sine cât şi în ceea ce priveşte universul, adică relativul, finitul şi efemerul, cu o referinţă specială la om. În al doilea rând, posedă o lege care dictează ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, iar aspectul pozitiv al legii conţine o formă de adoraţie de o amplitudine şi de o varietate suficiente pentru a învălui şi impregna viaţa tuturor credincioşilor. În al treilea rând, ţinând cont de marea diferenţă a darurilor spirituale acordate oamenilor, posedă un misticism sau esoterism. Fiecare este obligat să acorde crezare doctrinei şi să se supună legii, căci acestea sunt mijloace ale mântuirii. Aspectul mistic al religiei, care îi priveşte doar pe cei care posedă anumite calificări, este o dimensiune suplimentară a credinţei şi al adoraţiei căci implică o înţelegere completă şi penetrantă a doctrinei precum şi o sinceritate şi o concentrare profunde în îndeplinirea riturilor. El oferă, dincolo de mântuire, posibilitatea unei sanctificări în chiar această viaţă şi, mai mult decât atât, posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu însuşi.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 7)

“Celui care şi-a pierdut complet sau parţial propria religie, îi este cu putinţă să revină la ea graţie celorlalte religii, căci este adesea mai uşor să le examineze pe acestea cu obiectivitate şi fără prejudecată. Iar cel care îşi poate face o idee clară în privinţa a ceea ce este ortodoxia într-o religie este calificat să vadă echivalentul ei în toate religiile, inclusiv a sa proprie, căci ortodoxia posedă un aspect atât general cât şi particular. În ceea ce priveşte detaliile, nu este întotdeauna facil să vedem în ce fel corespund diferitele forme de cult, dar, în aspectele sale cele mai generale, ortodoxia este întotdeauna fundamental aceeaşi. Una dintre caracteristicile sale cele mai imediat evidente, şi în acelaşi timp cu bătaia cea mai lungă, este plenitudinea, în sensul că satisface nevoile religioase ale omului în toate domeniile şi la toate nivelele de calificare spirituală. Este unul dintre principalele raţiuni pentru care un individ nu poate practica decât o singură religie, căci orice religie fiind catolică, adică fiind în sine o totalitate ce cuprinde totul, cere o fidelitate totală care nu lasă niciun loc omului pentru adeziunea la orice altceva.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

24 juin 2017

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 6)

“Lumea de azi este un haos de opinii şi de aspiraţii dezordonate: aşa-zisa “lume liberă” este un haos fluid; partea totalitară a lumii moderne este un haos rigid. Prin opoziţie, lumea veche constituia întotdeauna o ordine, adică o ierarhie de concepte, fiecare la nivelul care îi este propriu. Haosul a fost provocat, aşa cum am văzut, de “telescoparea” umanistă a ierarhiei până la nivelul psihic, şi de intruziunea, în consideraţiile terestre, a aspiraţiilor către altă lume, frustrate şi pervertite. Omul, dată fiind natura lui, nu poate să nu adore, iar dacă perspectiva sa este despărţită de planul spiritual, va găsi un “dumnezeu” pe care să-l adore la un nivel inferior, dotând astfel ceva relativ cu ceea ce-i aparţine doar Absolutului. De unde existenţa în zilele noastre a atâtor cuvinte puternice precum “libertate”, “egalitate”, “educaţie”, “ştiinţă”, “civilizaţie”, cuvinte pe care e suficient să le pronunţăm pentru ca o mulţime de suflete să se prosterneze într-o adoraţie infra-raţională.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 5)

“Agnosticul şi ateul sunt liberi să-şi amputeze un membru, dar nu pot, refuzând să creadă în Transcendent, să se debaraseze de elementele psihice a căror funcţionare normală este să fie vehiculele aspiraţiei către Transcendent. Se poate explica o mare parte din absurditatea lumii moderne prin prezenţa, în inima şefilor şi a altora, a unei abundenţe de substanţă psihică superfluă. Pericolul acestei substanţe “inutilizate” este cu atât mai mare cu cât ea conţine elementele care sunt în ele însele cele mai preţioase şi mai puternice ale sufletului. Şi chiar în afara ateilor şi agnosticilor, religia semi-agnostică şi destul de călduţă care caracterizează cea mai mare parte a “formatorilor de opinie” ai Occidentului modern, în măsura în care au o religie oarecare, este incapabilă să deschidă ferestrele sufletului şi să-şi croiască o cale către cele mai înalte aspiraţii ale sale care, în consecinţă, sunt într-un fel date peste cap şi cad la nivelul aspiraţiilor terestre legitime, aducând deformări şi haos, şi sufocând sub o grămadă de visuri sentimentale şi total irealiste cea mai mare parte valabilă a ceea ce un realism rezonabil ar putea împlini dacă ar fi lăsat de capul lui. E ca şi cum o pasăre, refuzând sau fiind incapabilă să zboare, s-ar împiedica călcând fără încetare pe propriile aripi. Dintre toate aceste virtuţi, care sunt de fapt aripile sufletului, ceea ce rămâne din credinţă este un fanatism rigid al pseudo-religiei evoluţiei şi progresului, tot ceea ce rămâne din speranţă este un optimism grotesc care abordează viitorul cu nasul pe sus, în mijlocul unor ruine pe care refuză să le vadă, şi însoţit de minuscule şi nesigure aporturi ale “realizărilor” omeneşti, dintre care multe sunt extrem de contestabile. Iar aceste două superstiţii sunt agravate de un entuziasm pasionat care invadează mintea şi care, printr-o absenţă totală a simţului proporţiilor, îi dezvăluie astfel căderea din înălţimile sufletului şi arată că el este de fapt punctul cel mai înalt, adică ceea ce în om doreşte cel mai mult Divinul, răsturnat şi îndreptat spre lumea în care îşi risipeşte energiile, antrenând sufletul, din infatuare în infatuare, în căutarea sa zadarnică a unui Absolut terestru.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

23 juin 2017

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 4)

“Pe de altă parte, dacă strămoşii noştri mai puţin recenţi ştiau atât de bine că sufletele lor erau bolnave, era pentru că civilizaţia lor era întemeiată pe ideea de sănătate psihică şi dominată de noţiunea de suflet perfect. Şi ei nu erau singurii căci nu se poate spune cu adevărat că această noţiune, bazată pe principii universale, s-a schimbat de la un capăt la altul al lumii vechi, cu excepţia locurilor unde religia a degenerat până acolo încât a pierdut din vedere obiectul însuşi al existenţei ei, care este înainte de toate să-l reunească pe om cu sursa lui Absolută, Eternă şi Infinită. Peste tot unde religia are în vedere acest scop, concepţia legată de cea mai înaltă posibilitate umană rămâne în mod necesar aceeaşi. Şi, chiar dacă trebuie ţinut întotdeauna cont de anumite diferenţe de formulare, marile religii ale lumii sunt în fapt unanime în a spune că cel care, reintegrând starea Omului Primordial, şi-a recuperat astfel deplina sănătate sufletească, se distinge în mod esenţial prin conştienţa că are « Împărăţia lui Dumnezeu » în el: nu are nicio nevoie « să caute », căci deja « a găsit », nicio nevoie « să bată », căci deja « i s-a deschis »; şi, graţie acestui din urmă act, sufletul omenesc, care este asemenea unei oglinzi, este capabil să reflecteze Calităţile Divine şi să fie, aşa cum a fost creat, « după imaginea lui Dumnezeu ».” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 3)

“Este totuşi extrem de puţin probabil ca strămoşii noştri să fi admis toate acestea. Ei ar fi susţinut fără îndoială, în orice caz, că punctul de vedere umanist, care a permis dezvoltarea medicinei moderne,  a dat naştere el însuşi multora dintre bolile care solicită imperios un tratament medical. Nu ar fi scăpat atenţiei lor nici faptul că, asemenea umanismului în general, această manifestare particulară a umanismului – şi acelaşi lucru se aplică şi altor ştiinţe moderne – îmbracă un aspect suicidar. Căci, la fel cum umanismul înseamnă până la urmă abolirea naturii umane, adică eliminarea tuturor caracteristicilor specifice a ceea ce taoiştii numesc Omul Veritabil, la fel medicina modernă vrea să spună, pe termen lung, abolirea sănătăţii prin degenerescenţa speciei, provocată de dezvoltarea unui sistem care permite omului, şi deci într-un anumit sens îl constrânge, să sfideze, în proporţii enorme, legea selecţiei naturale care este antidotul naturii împotriva degenerescenţei. A spune că trăim într-o lume care este pe jumătate moartă pentru că nimeni nu moare constituie evident o exagerare, dar cel puţin aceasta este tendinţa. Şi mergând în cele din urmă împotriva propriilor sale interese, această ştiinţă este condamnată să nu fie decât una dintre numeroasele ilustrări moderne ale parabolei talanţilor, conform căruia: “celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 2)

În toate religiile există doctrina celor trei lumi, lumea Duhului, a sufletului şi a corpului. Sufletul şi corpul, nivelul psihic şi cel corporal, constituie ceea ce se numeşte de obicei “lumea”. Lumea Duhului, a cărui uşă este Inima, transcende în întregime această lume, fiind dincolo de raza de acţiune a oricărei facultăţi omeneşti. Facultatea supra-omenească localizată în Inimă şi care permite legătura dintre suflet şi Duh este [...] ceea ce strămosii noştri numeau Intelectul.

În hinduism, această facultate a viziunii transcendente este reprezentată pe statui şi în alte forme ale artei sacre printr-un al treilea ochi plasat în mijlocul frunţii. În creştinism şi islam, este “Ochiul Inimii”, ceea ce înseamnă în egală măsură în arabă, limba sacră a islamului, “Fântâna Inimii”, şi din această fântână sufletul bea “Elixirul Vieţii”. Şi în creştinism cele două simboluri sunt asociate, căci există o tradiţie conform căreia , atunci când Lucifer căzu din Paradis, ochiul lui frontal căzu pe pământ sub forma unui smarald, în care fu tăiată, ulterior, cupa Sfântului Graal.


Gândirea, care cuprinde raţiunea, imaginaţia şi memoria, este în sine o facultate pur omenească, dar graţie continuităţii virtuale care există între suflet şi Duh, gândirea poate fi pătrunsă, într-o anumită măsură, de lumina Intelectului. Obiectul metafizicii, studiul a ceea ce este “dincolo de natură”, adică dincolo de această lume, este de a deschide duhul către această penetrare şi de a-i da gândirii un elan ascendent. Aceasta este, propriu-zis, cea mai înaltă elevare de care este capabil omul ca atare, căci dincolo de ea, omenescul se sfârşeşte şi începe supra-omenescul. 


Read more!

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 1)

Conform hinduşilor, de-a lungul ciclului celor patru vârste, tendinţa descendentă este întreruptă de opt restaurări bruşte, fiecare determinat de întruparea unui aspect al Divinităţii. Ciclul este astfel inaugurat şi închis de întrupări similare sau « pogorâri » (Avataras), cum mai sunt numite, ceea ce ridică numărul lor la zece. Cea de-a noua a fost Buddha sau Mleccha Avatara (Pogorârea Străină) căci, deşi a apărut în calitate de hindus, aria rezervată misiunii lui se situează în afara frontierelor hinduismului. Perspectiva brahmanică nu prea putea să omită includerea acestei intervenţii divine, deşi era limitată mai mult sau mai puţin în ceea ce priveşte hinduşii, dar nu ia în considerare religiile Occidentului. 

În schimb, a zecea întrupare, care urmează să aibă loc, este destinată lumii întregi. Kalki, numele celui de-al zecelea Avatara, este reprezentat călare pe un cal alb, cu sabia în mână şi anumite descrieri care i s-au făcut amintesc puternic unele versete din Apocalipsă. Kalki Avatara trebuie să vină pentru a pune capăt Vârstei Întunecate şi pentru a inaugura o nouă Vârstă de Aur.

Această aşteptare, comună tuturor religiilor, oricare ar fi numele care i se dă lui Kalki, nu are nimic în comun cu credinţa modernă în « progres ». Este adevărat că unii dintre contemporanii noştri preferă să creadă că prima venire a lui Hristos  a fost obţinută graţie progresului omenesc şi că mai mult progres ar permite în cele din urmă lumii să-l revadă a doua oară. Dar asemenea idei sunt complet străine concepţiilor medievale şi tradiţionale.  (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)


Read more!

20 mai 2017

Ivan Illich, Medical Nemesis, The Expropriation of Health (note de lectura)

Pantheon Books, New York, 1976, Random House Inc.


1. The Epidemics of Modern Medicine

During the past three generations the diseases afflicting Western societies have undergone dramatic changes. Those are equated with a decrease in suffering and attributed to better medical care.

There is in fact no evidence of any direct relationship between this mutation of sickness and the so-called progress of medicine.

An expanding proportion of the new burden of disease of the last 15 years is the result of medical intervention in favor of people who are or might become sick (iatrogenic diseases).


Read more!

25 avril 2017

Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre teologia mistică (note de lectura)

Editura Paideia, Bucureşti, 1996
Traducere de Dumitru Stăniloae

Capitolul I. Către Timotei
Negaţiile cu privire la El nu se opun afirmaţiilor.

Capitolul II. Cum trebuie a ne uni cu Cauzatorul tuturor şi mai presus de toate şi a-i închina laude
Întunericul supraluminos
Trebuie să lăudăm negaţiile, contrar afirmaţiilor.

Capitolul III. Care sunt învăţăturile catafatice (afirmative) şi care sunt cele apofatice (negative) despre Dumnezeu
Pătrunzând în întunericul mai presus de minte, vom afla nu o vorbire scurtă, ci o nevorbire şi o neînţelegere totală.


Read more!

24 avril 2017

Neil Postman & Charles Weingartner, Teaching as a Subversive Activity (note de lectura)

Introduction
This book is based on two assumptions:
a) the survival of our society is threatened by an increasing number of unprecedented and, to date, insoluble problems;
b) something can be done to improve the situation.
A list of huge american issues:
- the number one health problems is mental illness;
- the crime (from delinquency among adolescents to fraud perpetrated by some of the richest corporations);
- the suicide problem;
- the misinformation (“news management”) – lies, clichés, rumors.
Problems related to the population explosion: birth-control problem, abortion problem, housing problem, parking problem, food and water-supply problem.
This book tries to be about the “What, if anything, can we do about these problems?” problem.
Change is the most striking characteristic of the world we live in and our educational system has not yet recognized this fact.
Within the educational establishment there are insufficient daring and vigorous ideas on which to build a new approach to education. One must look to men whose books would rarely be used, or even thought of, in education courses, and would not be listed under the subject ‘education’ in libraries.
Almost all the educators deal with qualitative problems in quantitative terms, and, in doing so, miss the point.


Read more!

11 avril 2017

Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti (note de lectura)

Editura Paideia, Bucureşti, 1996
Traducere de Dumitru Stăniloae

Despre numirile dumnezeieşti
Capitolul I. Despre scopul scrierii şi care e tradiţia numirilor dumnezeieşti
Dar însăşi necunoaşterii acelei suprafiinţialităţi mai presus de raţiune, de minte şi de fiinţă trebuie să-i atribuim cunoaşterea suprafiinţială, întrucât ne trage spre cele de sus în măsura în care raza cuvintelor dumnezeieşti se dăruieşte, binevoitoare, pe sine, ridicându-se spre luminile mai înalte, dar moderând acest urcuş prin propria noastră înfrânare şi cuviinţă faţă de cele dumnezeieşti.
Cele dumnezeieşti se descoperă pe măsura fiecărei minţi.
“Căci precum cele inteligibile şi nevăzute de cele ale simţurilor şi cele simple şi fără chip şi lipsite de formă, nepipăibile şi nefigurate ale celor netrupeşti sunt necuprinse şi nevăzute de cele figurate în formele trupurilor şi prin aceeaşi raţiune a adevărului indefinitul e mai presus de fiinţă, aşa şi unitatea mai presus de minte e dincolo de minţi; Unul mai presus de înţelegere e neînţeles tuturor înţelegerilor şi binele lui mai presus de cuvânt (de raţiune) e negrăit de niciun cuvânt. La fel, Unitatea făcătoare de unitate este mai presus de orice unitate. E fiinţa cea mai presus de fiinţă şi mintea neînţeleasă şi cuvântul de negrăit. Nu există cuvânt şi înţelegere şi numire pentru ea, nefiind nimic din cele ce sunt. Fiind cauza existenţei tuturor, este cea care e dincolo de fiinţă, şi cea care singură poate grăi în mod propriu şi cu ştiinţă despre Sine.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, I.1)
Ea este neapropiată tuturor celor ce sunt, ca una ce e ridicată peste toate în mod suprafiinţial.
Obârşia dumnezeiască este monadă şi enadă, pentru simplitatea şi unitatea neîmpărţită mai presus de fire.


Read more!

04 avril 2017

Sri Kalki Purana (by Sri Krsna Dvaipayana Vyasadeva) - note de lectura

Translated by Bhumipati Das.
Published by Jai Nitai Press, 2006.
Chapter One. A description of Kali-Yuga
Achyuta – one of the names of Vishnu (means: one who will never lose his inherent nature and powers).
Indra – king of Svarga and the Devas, god of lighting, thunder, storms, rains and river flows.
Narayana – a Vedic deity associated with the waters of creation and sometimes with the sun. Vishnu sometimes assumes the name Narayana in certain scripture.
Kalki will appear in a family of brahmanas. He will annihilate the sinful kings of Kali-yuga. (text 3)
Lord Brahma created “Sin personified, having a black complexion”. The name of the creature was Adharma (Irreligion). His wife was Mithya (Falsehood) – beautiful, eyes like those of a cat. Their son was Dambha (Pride) – angry and energetic. (text 15-16)
Dambha has a sister named Maya, and within her womb, he begot a son named Lobha (Greed), and a daughter named Nikriti (Cunning). Lobha begot a son named Krodha (Anger), in the womb of Nikriti.


Read more!

21 mars 2017

Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Les Editions de l’Homme, Ottawa, 1972.

Introduction
Parler du « déclin de l’Occident », du « danger du matérialisme », de la « crise de la civilisation » est devenu, depuis quelque temps, un lieu commun. Ces manifestations montrent qu’on sent remuer des terres que l’on croyait solides et que les perspectives idylliques de l’« évolutionnisme » ont désormais fait leur temps.
Rien n'apparaît plus absurde que cette idée de progrès qui, avec son corollaire de la supériorité de la civilisation moderne, s'était déjà créé des alibis «positifs »en falsifiant l'histoire, en insinuant dans les esprits des mythes délétères, en proclamant sa souveraineté dans ces carrefours de l'idéologie plébéienne dont, en dernière analyse, elle est issue. Il faut être descendu bien bas pour en être arrivé à célébrer l'apothéose de la sagesse cadavérique, seul terme applicable à une sagesse qui, dans l'homme moderne, qui est le dernier homme, ne voit pas le vieil homme, le décrépit, le vaincu, l'homme crépusculaire, mais glorifie, au contraire, en lui le dominateur, le justificateur, le vraiment vivant. Il faut, en tout cas, que les modernes aient atteint un bien étrange état d'aveuglement pour avoir sérieusement pensé pouvoir tout jauger à leur aune et considérer leur civilisation comme une civilisation privilégiée, en fonction de laquelle était quasiment préordonnée, l'histoire du monde et en dehors de laquelle on ne pourrait trouver qu'obscurité, barbarie et superstition.
Les premières altérations caractéristiques à l’époque moderne surviennent entre le VIIIe et le VIe siècle av. J.C. Il convient de faire coïncider le début des temps modernes avec ce que l’on appelle les temps historiques.


Read more!

17 mars 2017

Julius Evola, Despre raţionalism (fragment)

Individualismul inerent teoriei protestante a liberului arbitru a fost legat de un alt aspect al umanismului modern: raţionalismul. Individul care a lichidat tradiţia dogmatică şi principiul autorităţii spirituale pretinzând că deţine în sine capacitatea discernământului just, se orientează progresiv spre cultul a ceea ce este în cazul lui, ca fiinţă omenească, baza oricărei judecăţi, adică raţiunea, făcând din ea măsura oricărei certitudini, adevăr şi normă. Este exact ce s-a întâmplat în Occident după Reformă. Desigur, raţionalismul exista deja în Elada (cu substituirea socratică a realităţii cu conceptul de realitate) şi în Evul mediu (cu teologia redusă la filosofie). Dar începând cu Renaşterea raţionalismul se diferenţiază, îşi asumă, în curentele sale cele mai importante, un nou caracter, din speculativ a devenit agresiv, până într-acolo încât a dat naştere enciclopedismului, criticii antireligioase şi revoluţionare.


Read more!

11 mars 2017

Julius Evola, Despre feminintatea modernă (fragment)

Emanciparea femeii trebuie fatalmente să urmeze emancipării sclavului şi glorificării omului fără castă şi tradiţie, adică paria. Într-o societate care nu mai cunoaşte nici Ascetul, nici Războinicul, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par făcute mai mult pentru rachetele de tenis sau paharele cu cocktailuri decât pentru sabie şi sceptru, într-o societate în care tipul omului viril, când nu se identifică cu larva palidă a “intelectualului” sau a “profesorului”, cu fantoşa narcisistă a “artistului” sau cu maşinismul preocupat şi jegos al bancherului sau al politicianului, este reprezentat de boxeurul sau actorul de cinema – într-o asemenea societate era normal ca şi femeia să se revolte şi să revendice pentru sine o “personalitate” şi o libertate în sensul anarhic şi individualist al epocii actuale. Acolo unde etica tradiţională cerea bărbatului şi femeii să fie întotdeauna mai mult ei înşişi, să exprime prin trăsături întotdeauna mai îndrăzneţe ceea ce face din cineva un bărbat şi din altcineva o femeie – noua civilizaţie tinde spre nivelare, uniformizare, o stare care în realitate nu este mai mult, ci mai puţin decât individualizarea şi diferenţierea sexelor.

Ni se pare că ceea ce este o abdicare ar fi o cucerire. După secole de “sclavie”, femeia a vrut să fie liberă, să fie ea însăşi. Dar “feminismul” n-a ştiut să conceapă pentru femeie o personalitate care să nu fie o imitaţie a celei masculine, într-atâta încât aceste “revendicări” maschează o lipsă fundamentală de încredere în femeia nouă faţă de ea însăşi, neputinţa ei de a fi ceea ce este şi de a conta pentru ceea ce este: o femeie şi nu un bărbat. Printr-o fatală neînţelegere, femeia modernă a încercat sentimentul unei inferiorităţi cu totul imaginare pentru faptul că nu este decât femeie şi a considerat aproape ca o ofensă faptul de a fi tratată “doar ca femeie”. Aceasta a fost originea unei false vocaţii ratate, şi tocmai de aceea femeia a vrut să-şi ia revanşa, să-şi revendice “demnitatea”, să-şi arate “valoarea” – mergând să se măsoare cu bărbatul. Nu era vorba câtuşi de puţin, totuşi, de bărbatul autentic, ci de bărbatul-construct, de bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, neimplicând aproape nimic cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie, nu mai poate fi vorba evident de chestiunea unui privilegiu legitim oarecare, iar femeile, incapabile să-şi recunoască vocaţia naturală şi s-o apere, fie şi pe planul cel mai accesibil (pentru că nicio femeie fericită sexual nu încearcă vreodată nevoia de a imita sau de a invidia bărbatul), putură cu uşurinţă să demonstreze că şi ele posedau virtual competenţele şi talentele – materiale şi intelectuale – ale celuilalt sex, care sunt, în general, necesare şi apreciate într-o societate de tip modern. Bărbatul, într-adevăr iresponsabil, a lăsat-o, şi chiar a ajutat-o, a împins-o pe femeie în stradă, în birouri, în şcoli, în uzine, în toate răscrucile contaminatoare ale societăţii şi culturii moderne. Aşa a fost făcută ultima îmbrânceală în direcţia nivelării.


Read more!

05 mars 2017

Julius Evola, Despre sclavie (fragment)

Lumea modernă, dacă a denunţat “injustiţia” regimului castelor, a stigmatizat încă şi mai mult civilizaţiile antice care au cunoscut sclavagismul, şi a considerat ca pe un merit al timpurilor noi faptul că au afirmat principiul “demnităţii umane”. Dar şi aici este vorba de pură retorică. Se uită faptul că europenii înşişi au reintrodus şi menţinut până în secolul XIX, în colonii, o formă de sclavagism adesea odioasă, pe care lumea antică n-a cunoscut-o aproape niciodată. [Trebuie notat, în rest, că în America adevărata mizerie a negrilor a început atunci când s-au găsit în situaţia de proletari dezrădăcinaţi într-o societate industrializată. Ca “sclavi”, într-un regim paternalist, se bucurau de o mult mai mare securitate economică şi de o mai mare protecţie.] Ceea ce trebuie mai degrabă subliniat este că dacă vreodată o civilizaţie a practicat sclavia la scară mare, aceasta este cu adevărat civilizaţia modernă. Nicio civilizaţie tradiţională nu a văzut vreodată mase atât de numeroase condamante la o muncă obscură, fără suflet, automatică, la o sclavie care nu are măcar contrapartida staturii impozante şi a realităţii tangibile a figurilor seniorilor, ci este impusă în mod aparent anodin de tirania factorului economic şi a structurilor absurde ale unei societăţi mai mult sau mai puţin colectivizată. Iar din faptul că viziunea modernă asupra vieţii, în materialismul ei, a răpit individului orice posibilitate de a-şi introduce în destin un element de transfigurare, de a vedea în asta un semn şi un simbol, sclavagismul de azi este cel mai lugubru şi mai disperat dintre toate pe care le-a cunoscut omenirea. Nu este deci surprinzător faptul că forţele obscure ale subversiunii mondiale au găsit în masele de sclavi moderni un instrument docil şi obtuz, adaptat la îndeplinirea scopurilor lor: acolo unde au triumfat deja, în imensele “lagăre de muncă”, vedem practicarea metodică, satanică, a aservirii fizice şi morale a omului în vederea colectivizării şi a dezrădăcinării tuturor valorilor personalităţii. (Julius Evola, Revolta împotriva lumii moderne)


Read more!

03 mars 2017

Julius Evola, Despre decăderea modernă (fragment)

Putem să facem consideraţii analoage pe tema valorii şi forţei formelor, a principiilor şi a legilor tradiţionale. Într-o ordine socială tradiţională trebuie să existe oameni în cazul cărora principiul pe care se sprijină, la diferite niveluri, diversele organizaţii, legislaţii şi instituţii, pe planul ethosului şi al ritualului, să fie cu adevărat viu, să nu fie doar o formă exterioară, ci o realizare spirituală obiectivă. Trebuie, cu alte cuvinte, ca un individ sau o elită să fie la înălţimea funcţiei “pontificale” a domnilor şi a mediatorilor forţelor de sus. Atunci, chiar cei care sunt doar capabili să se supună, care nu-şi pot asuma legea decât prin intermediul autorităţii şi a tradiţiei exterioare, înţeleg că trebuie să se supună şi că supunerea lor – aşa cum am afirmat – nu este sterilă, pentru că îi permite să ia parte efectiv la forţă şi la lumină. La fel cum la trecerea unui curent magnetic în circuitul principal se produc curenţi induşi în alte circuite distincte, dacă sunt dispuse sincron – la fel, la cei care nu urmăresc decât forma, adică ritualul, dar cu o inimă pură şi fidelă, trece invizibil ceva din măreţia, din stabilitatea şi din « soarta » care se găsesc reunite şi vii în vârful ierarhiei. Atunci tradiţia este solidă, corpul este unul şi toate părţile sale se găsesc în comuniune graţie unei legături oculte mai puternică decât contingenţele exterioare.


Read more!