Titus Burckhardt, Psihologia sufită (fragment)

Psihologia sufită, spuneam noi, nu separă deloc sufletul de nivelul metafizic, nici de cel cosmic. Conexiunea cu nivelul metafizic furnizează psihologiei spirituale criterii calitative care lipsesc cu desăvârşire psihologiei profane. Această din urmă, într-adevăr, nu studiază decât caracterul dinamic al fenomenelor psihice, cauzalitatea lor mediată. Deşi psihologia modernă pretinde un soi de hermeneutică a conţinuturilor sufletului, ea nu rămâne mai puţin închistată într-o perspectivă individuală, căci nu poate realmente să distingă între forme psihice care traduc realităţi universale şi forme aparent simbolice dar vehiculând pulsiuni individuale. « Subconştientul colectiv » nu are nimic în comun cu sursa reală a simbolurilor, este cel mult un depozit haotic de reziduuri, ca nămolul oceanului, care reţine urmele epocilor trecute.

Pentru psihologia profană, singura legătură dintre macrocosmos şi lumea sufletului sunt impresiile care ajung la aceasta din urmă prin porţile simţurilor. Psihologia sufită, în ceea ce o priveşte, vede analogia constitutivă dintre macrocosmos şi microcosmosul omenesc. În această ordine de idei se situează ştiinţe precum astrologia, al căror simbolism a fost utilizat de anumiţi maeştri sufi.

Putem considera orice cale sufită ca un drum spre cunoaşterea de sine, conform cuvintelor Profetului: “Cel ce se cunoaşte pe sine (nafsahu) îl cunoaşte pe Dumnezeu.” Această cunoaştere, este adevărat, se aplică în ultimă instanţă Esenţei unice, Sinelui (al-huwiyah) imuabil, şi din acest punct de vedere se situează în afara oricărei perspective cosmologice, precum şi în afara oricărei psihologii. La un nivel relativ, totuşi, atât timp cât vizează natura individuală a fiinţei, cunoaşterea de sine presupune în mod necesar o ştiinţă a sufletului. Această ştiinţă este într-o anumită măsură o cosmologie, dar mai ales o discriminare a mobilurilor sufleteşti.

(Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)